Un Pinot cu bune si cu rele: Vinca Pinot Noir 2013

Un alt vin incercat prin amabilitatea lui Vasile Silvasan, omul de incredere din Cluj.

Crama Carastelec este un producator aparut doar de cativa ani in peisajul viticol autohton. Totusi, in foarte putin timp, a reusit sa aiba un impact decent in piata, mai ales pentru cei interesati de jucatori noi. Din cate am inteles, acest Pinot invechit 1 an in butoaie nu se mai gaseste la vanzare, stocul fiind deja epuizat.

Cum s-a prezentat in viziunea mea? Ei bine, pentru un Pinot romanesc, trebuie sa recunosc faptul ca este o reusita. Totusi, au fost si unele scurtcircuite in placa sa integrata. In decurs de circa 1 ora dupa deschidere, am avut parte de un Pinot tipic, cu toate ca notele lemnoase inca domina peisajul. In acelasi timp, exista destul fruct sub mantia lemnoasa, ceea ce imi da sperante pentru viitorul apropiat. Surpriza a venit la nivel gustativ, acolo unde am fost intampinat de o concentratie peste medie a fructului, un aspect foarte rar intalnit la un Pinot romanesc. In schimb, finalul lemnos-condimentat poarta o amprenta amaruie care deranjeaza usor armonia generala afisata pana la acel moment.

Dupa acea ora de la deschidere de care pomeneam, Pinot-ul nostru drag a inceput sa devina un Syrah foarte dragut. Cat priveste potentialul, evit sa ma pronunt. In acest moment, totul depinde de felul in care se va integra lemnul in faldurile de fruct. Ca de obicei, doar timpul va decide.

La Roque 1988 Bandol

Cam care credeti ca ar fi sansele ca un vin cu 27 de ani la bord, produs de o cooperativa, sa mai fie in viata? Destul de putine, presupun ca veti spune. Ei bine, inspiratia de moment si o doza sanatoasa de noroc pot rezolva necunoscuta ecuatiei. Dar, pe langa astea, intervine si cunoasterea in prealabil a zonei din care provine licoarea.

Vinurile de Bandol sunt criminal de subapreciate. Da, maniacii recunosc potentialul urias al zonei dar, in afara acestor cercuri "intime", prea multe nu ajung pe mesele celor insetati de ceva diferit. Cu toate ca zona se bucura de o reputatie internationala buna, nu prea vad cum aceasta se reflecta la scara mai larga. In afara de locomotivele Tempier si Pibarnon, prea multe nu se cunosc. Si, culmea, mi se pare ca din portofoliul celor doua proprietati amintite, cele mai cunoscute sunt rose-urile. Ca, deh, vorbim de Provence, nu-i asa? Totusi, eu v-as recomanda vinurile rosii de aici, obtinute prin cupajarea soiurilor Mourvedre (majoritar), Grenache si Cinsault. Si mai este ceva specific acestor vinuri: capacitatea foarte mare de invechire. Multi sunt de parere ca un rosu foarte bun de Bandol se exprima plenar abia dupa vreo 25 de ani. Si inca se mai fac multe vinuri care prefera sa respecte aceasta axioma, asta in pofida valului de modernizare si de democratizare care vine ca un tavalug si in aceasta lume. In concluzie, daca veti da peste un Bandol matur la un pret bun, nu ezitati foarte mult sa-l achizitionati. Sunt sanse bune sa dati peste ceva care inca mai are destule de spus.

Vinul de care voi aminti acum a fost produs de cea mai mare cooperativa din zona, La Roque pe numele ei. Trebuie sa recunosc faptul ca atentia mi-a fost atrasa in principal de etichete. Este vorba de o editie speciala dedicata lui Van Gogh, lansata in cutii de 6 sticle, fiecare sticla avand pe eticheta un tablou reprezentativ al "nebunului" olandez. Am achizitionat 2 sticle la o licitatie, fiecare scotandu-mi din buzunar modica suma de 6 Euro. Dupa ce am desfacut o sticla, in niciun caz nu pot spune ca am facut o afacere proasta. Cum s-a prezentat vinul? Neasteptat de proaspat la nivel olfactiv, cu note retinute de fruct rosu dar si cu cele specifice unui exemplar matur. Gustativ, a debutat in forta, cu fructul aflat inca la post, o aciditate sustinuta si o serie de taninuri usor uscate pe final. Totusi, post gustul a fost vedeta acestei reprezentatii, vinul virand complet in directia opusa uscaciunii din final: persistent, cu note de fruct uscat si dulceag.

Am avut de-a face cu un vin aflat, in mod evident, spre sfarsitul ciclului sau de viata. Dar, totusi, este remarcabil cum un banal exemplar de cooperativa a reusit sa reziste cu brio pe acest platou de consum. In afara acelor taninuri uscate din final, s-a prezentat neasteptat de proaspat si cu acea lejeritate in consum, specifica unui vin cu multi ani in spate. Sunt foarte curios cum se va prezenta si cealalta sticla achizitionata.

De la Cluj pan' la Galati, numa' vinuri bune dati

Cateodata, retelele de socializare sunt si ele bune la ceva, in afara de a posta multe despre nimic. Unele dintre legaturile de prietenie care se stabilesc in spatiul virtual, se pot transpune si in spatiul realitatii inconjuratoare.

Astfel ca, zilele trecute, familia Silvasan (Vasile si Iuliana), cunostinte de facebook, s-a hotarat sa porneasca in peregrinari tocmai din indepartatul Cluj, taman pana in urbea noastra de langa Dunare. Dupa cum probabil unii cunosc deja, Vasile este un impatimit al vinului si mai ales a istoriei sale, precum si un "maniac" obsedat de celebra regiune Pomerol. La fix, pentru ca l-a asteptat o surpriza placuta in acest sens :)

Una peste alta, a fost un weekend extrem de reusit, cu oameni super faini, cu povesti interesante si vinuri foarte bune. Nu va inchipuiti ca am avut parte de o orgie bahica, ba din contra; am preferat vinuri putine dar alese pe spranceana. Si ceva bere scotiana de mare angajament, adusa prin amabilitatea acelorasi ardeleni minunati.

Ma voi opri, pe scurt, asupra celor 4 vinuri selectionate cu ocazia acestei vizite care sper sa se repete si pe viitor. Dar promitem solemn ca vom intoarce favorul printr-o calatorie in inima Ardealului. Acum, va las in compania impresiilor despre vinurile sorbite cu nesat:

1. Vina Gravonia 1998 Lopez de Heredia

- avand la activ editiile 1994 si 1996, stiam exact la ce sa ma astept; si, ca de obicei, nu am fost dezamagit. Acelasi vin alb old school, cu note oxidative INTENTIONATE, plin si expresiv. Prezinta o prospetime fantastica si o adancime pe masura. Un lucru rar intalnit la vinurile albe, are nevoie de aerare sustinuta pentru a ajunge la capacitatile sale maxime.

2. Csobanci Kurucver (Var Bora)

- despre istoria acestui vin, cred ca cel mai indicat este sa-i cereti informatii lui Vasile Silvasan. Din cate am inteles, face parte dintr-un proiect mai amplu, cu mai multi producatori reuniti sub acelasi acoperis. Vin organic, un foarte expresiv cupaj de Kekfrankos si Pinot Noir (din ani diferiti). Domina notele condimentate oferite de Kekfrankos, completate foarte reusit de fructul pur oferit de Pinot. Echilibrat, rotund, suplu si suculent, cu o concentratie de fruct perfect dozata. O surpriza mai mult decat placuta.

3. Alleanza Wongraven Langhe Rosso 2013

- ei bine, cred ca acest vin poate spune mai multe celor familiarizati cu rock-ul extrem. In spatele proiectului se afla Sigurd Wongraven, solistul vocal al unei legendare trupe de black metal, Satyricon. Despre vin, numai de bine. Perfect pentru pizza sau paste, usor de baut, pur in exprimare si bine echilibrat. Musteste de prospetime, cu un nivel normal de alcool (12,5%), ceea ce il face si mai usor de digerat.

4. Chateau Beauregard 1966 Pomerol

- daca tot am avut in vizita un impatimit al vinurilor de Pomerol, m-am gandit sa-i fac pe plac si sa dau cep unei sticle proaspat achizitionate si provenite din zona respectiva :D. La aproape jumatate de secol de cand a fost realizat, vinul s-a prezentat admirabil. 1966 nu a fost cea mai grozava recolta pentru cei din Pomerol si St. Emilion, dar se pare ca Beauregard a reusit sa produca un vin foarte solid. Olfactiv, prezinta arome tipice de invechire, cu puternice note balsamice, fructe uscate, aluzii tomnatice si, dupa o vreme, cu adieri de tutun aromat. Am aplicat o audouzare de circa 1 ora si jumatate, timp in care vinul a ajuns la echilibrul mult dorit. Gustativ, am fost prins putin in offside, deoarece concentratia fructului s-a prezentat mult peste asteptari; o textura aproape uleioasa, o aciditate perfect integrata si chiar un rest taninos pe final. Post-gust cu note dulci de fructe uscate, care zabovesc destula vreme pe papile. Este indicat sa nu aveti asteptari marete de la astfel de vinuri vechi pentru ca, atunci cand dati de o sticla cu adevarat in forma, satisfactia va depasi cu siguranta asteptarile. Si nu uitati, norocul este un factor esential in acest joc plin de riscuri.

Vinuri incercate in ultima vreme

Fara introduceri inutile, iata o parte din vinurile bune pe care le-am incercat in ultima vreme:

1. Tignanello 2008 Antinori

- De cele mai multe ori, diferenta dintre un vin bun sau foarte bun si unul excelent este facuta de mici detalii: textura, echilibrul, finetea, gradul de placere oferit, clasa, rafinamentul, etc. Prezenta acestor elemente fac din celebrul Tignanello un vin superior primei categorii mentionate mai sus. Restul este cancan. Puteti uita de el in urmatorii 10-15 ani, este abia la inceputul drumului catre minunata innobilare la sticla.


2. Domaine Du Vieux Lazaret 2012 Chateauneuf-du-Pape

- Avantajul unui an mai putin reusit, mai ales in Chateauneuf, este ca poti avea parte de exemplare structurate intr-un mod clasic si nu blockbustere. Bine, asta se aplica pentru cei care cauta echilibrul in detrimentul concentratiei maxime si a corpolentei peste medie. In 2012, Vieux Lazaret a reusit sa produca un astfel de vin echilibrat, cu o corpolenta medie si fara a iesi in evidenta prin nivelul urias de fruct concentrat. Totusi, va recomand o aerare sustinuta in prealabil, pentru ca vinul se deschide lent si devine mult mai expresiv si mai complex, la multe ore dupa destuparea sticlei.

3. Oprisor Cabernet Sauvignon 2013 (Etichta rosie)

- Deja celebra si constanta "eticheta rosie" de la Oprisor nu cred ca mai are nevoie de o prezentare speciala. Varianta 2013 aduce in prim plan un mix bine inchegat de fructe rosii, note lemnoase si aluzii vegetale. Vinul are o rotunjime foarte placuta in atacul initial, o concentratie bine tinuta in frau a fructului si o structura de invidiat in acest stadiul al evolutiei sale. Aciditatea sustinuta, taninurile ferme dar slefuite si o lungime surprinzatoare a finalului completeaza un tablou reusit. Totusi, as recomanda sa uitati de cateva sticle pentru 4-5 ani, deoarece exista un real potential de imbunatatire.

4. Poderi Luigi Einaudi Barolo Cannubi 2007

- In acest caz, am avut de-a face cu, probabil, cel mai naravas si incapatanat Barolo din portofoliul Luigi Einaudi. Clasic in exprimare, cu fructe rosii, flori uscate si puternice aluzii de asfalt. Inchis, structurat, cu taninuri masive dar si o bogatie a fructului care inca mai asteapta sa iasa la suprafata. Va recomand o rabdare de fier, cativa ani de asteptare si cred ca veti avea parte de un Barolo integrat ca la carte.

5. Duo by Enira 2010

- Creatiile lui Marc Dworkin sunt binecunoscute publicului autohton, mai ales prin realizarile Alira. Totusi, ceea ce face oenologul francez la Enira vecinilor nostri bulgari este putin diferit. In sens pozitiv. Cu toate ca semnatura este clara prin senzatiile de fruct supra copt si extractie puternica, vinurile Enira sunt ceva mai rafinate in exprimare. Duo este un bun exemplu in acest sens. Fructul este la putere dar senzatia generala este una de echilibru reusit, de rotunjime placuta si de o abordare ceva mai clasica, per total. Mai apar si nuante vegetale, de ciocolata amaruie si condimente uscate, toate acestea contracarand cu succes dulceata fructului. Un vin placut si care aluneca usor. 

6. Manor House Cabernet Sauvignon 2012 (Nederburg)

-Contrar asteptarilor, acest Cabernet realizat de Razvan Macici mi s-a parut usor iesit din schema vinurilor de Lume Noua. Nu am intalnit fruct exuberant si extractiv, ci un exemplar care prefera sa puncteze, in principal, la capitolul tipicitate. Bine echilibrat, usor de inteles, cu o textura usoara si expresiva, in care prospetimea si suculenta joaca roluri esentiale.


7. Poderi Luigi Einaudi Barolo Terlo 2008

- Si dupa ce am incercat acest Barolo semnat Luigi Einaudi, raman la convingerea ca Nebbiolo provoaca ori dragoste eterna, ori ura nemarginita. Tocmai din cauza extremelor intre care care se misca soiul in cauza. Pe de o parte, avem note clasice de trandafir uscat, dulceturi, tutun si pamant reavan. Toate invaluite de o textura moale si diafana. Pe de alta parte, intervine acea structura masiva si incisiva, cu taninuri ferme dar bine coapte. Din fericire, liantul dintre aceste extreme este factorul delicios pe care, indubitabil, vinul il poseda din plin. Recomand consumul in primele 2 ore de la deschidere, interval in care vinul se exprima plenar. 

8. Masi Vaio Armaron 2008

- Daca varianta 2007 mi s-a parut unul dintre cele mai accesibile si elegante vinuri de acest tip, recolta 2008 se doreste a fi o cu totul alta bestie. Debuteaza cu arome primare de fructe negre, visine putrede, ciocolata dar si o aluzie puternica de tutun fin. Gustativ, Vaio Armaron este neiertator; dens, extrem de compact, liniar, structura masiva, otelita, final lung si persistent in post-gust. Chiar daca este inca un infant, are si savoarea specifica unui Amarone. In orice caz, este unul dintre acele exemplare in cazul caruia este necesara multa rabdare. Va recomand o aerare de cateva ore si, pentru cei mai rabdatori dintre voi, o invechire la sticla de cel putin 15 ani de acum incolo.  

Despre motivatie si crize de identitate

Criza de identitate a autorului acestui blog se adanceste pe zi ce trece. Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu scot o postare din joben timp de 3 saptamani.

Mi-am dat seama ca, pe langa lipsa de inspiratie, un rol important il joaca si lipsa acuta a unei motivatii pentru a continua. Motivatie care, in ultimul an cel putin, a disparut aproape complet. Aceasta situatie este strans legata si de starea generala a vinului romanesc. Dan a scris un articol foarte interesant despre norii negri care se vor aseza linistiti si inevitabil peste industria autohtona de profil. Era de asteptat, cei care vad lucrurile din unghiul potrivit au anticipat o astfel de furtuna. Ba chiar pot spune ca se putea observa de la o posta, asta sa ma exprim plastic.

Cu aproape 3 ani in urma, am facut o scurta analiza asupra unui interviu oferit de Aurelia Visinescu. Tot despre o criza era vorba, dar cea vazuta din perspectiva producatorului de vin. Ei bine, pot spune ca am anticipat unele valuri produse de viitorul tsunami previzionat de Dan. Am atins problema exporturilor si a supraproductiei in raport cu cererea. Am dat si exemple din lumea larga pentru a sublinia ca mai toate tarile producatoare de vin au trecut, trec si vor trece prin astfel de convulsii. Nu cred ca trebuie sa disperam, cu toate ca Romania, dupa cum prea bine stim, este tara originalitatii in materie de orice. Cine are un plan, macar binisor pus la punct, va scapa doar cu rani superficiale. Ceilalti vor suporta consecintele directiei haotice pe care au ales-o si a goanei dupa un profit imediat.

Cat despre mine, consider ca am latrat destul la poarta inchisa a industriei, De-a lungul a peste 6 ani de activitate bloggeristica, cred ca am atins toate problemele posibile si imposibile ale acesteia. S-a intamplat ceva concret? Consider ca nu. Care este rostul unei lupte pierdute din start? Chiar credeti ca poveste lui Don Quijote este doar una haioasa si plina de aventuri nevinovate? Stiti care este, cu adevarat, destinatia finala dupa cateva batalii impotriva morilor de vant? Depresia, cateodata acuta, cateodata detasata.

Dar aceasta lupta are si o parte pozitiva pentru cel care o poarta: la final, il poate ajuta sa-si traseze mai clar obiectivele si sa se concentreze pe ceea ce il intereseaza cu adevarat. In concluzie, viitorul acestui blog este inca incert. Ca si cel al industriei noastre. Va urez o criza fericita!

Pe-un picior de Plai, pe-o gura de...Monogram

Tot trag sperante ca, odata cu venirea toamnei, imi voi regasi si cheful de scris. Pe langa lipsa acestui chef, mai este si o lipsa aproape totala de idei, de subiecte. Cred ca de vina este si industria autohtona de profil care, in ultima vreme, imi provoaca o senzatie de lehamite existentiala si de saturatie. Nu se intampla nimic nou, deosebit, deja am sentimentul ca ma aflu intr-o bucla temporala care ma trimite mereu in acelasi punct de unde am plecat. Mai tineti minte filmul "Groundhog Day", cu excelentul Bill Murray? Ei bine, cam in situatia acelui personaj ma aflu si eu acum.

Dar am o vaga banuiala ca toate aceste trairi personale nu sunt importante pentru cei de "dincolo", asa ca am sa va spun cateva cuvinte "chinuite" despre cele mai noi vinuri lansate pe piata de Unicom/Davino: gamele Plai si Monogram.

Din start, trebuie sa fiu direct si raspicat: etichetele gamei Plai mi se par oribile. Nu inteleg de ce s-a apelat la o asemenea abordare. Mai lipseste si un roz isteric pentru ca tabloul sa fie complet. Etichetele Monogram mi se par reusite prin simplitatea lor debordanta, dar aici nu inteleg de ce s-a simtit nevoia de a fi inlocuite Alba Valahica si SB Edition Limitee. La Davino apreciam tocmai perenitatea gamelor sale, cu radacini adanci infipte in constiinta publicului amator de vinuri bune. Ma rog, pana la urma este treaba fiecaruia ce face in propria curte.

Despre vinuri, numai de bine, ca de obicei. Nu are rost sa intru in detalii tehnice, pentru ca cei familiarizati cu producatorul respectiv, stiu exact la sa se astepte. Plai este situat undeva intre Faurar si Iacob, imprumutand atat exuberanta si caracterul direct al primului, cat si senzatia de seriozitate superioara a celui din urma. Mi se pare un mix perfect intre cele doua game deja amintite. Mi-au placut, in mod deosebit, Feteasca Alba si Feteasca Neagra. Sauvignon Blanc-ul este solid si bine facut, nimic surprinzator. As indrazni sa spun ca Feteasca Neagra nu prea are rival in marja ei de pret; moderna, extrem de suculenta, baubila si chiar cu un strop de seriozitate.

 
Dupa cum era de asteptat, Monogram ridica stacheta la capitolele: finete, precizie, echilibru, concentratie superioara si expresivitate. De foarte multe ori am sustinut ca diferentele intre gamele Davino sunt date tocmai de aceste elemente mai sus amintite. Odata ce urci pe scara calitatii, ele se manifesta din ce in ce mai plenar. Atat Feteasca Alba, cat si SB-ul sunt vinuri cu destul potential in fata, cu o structura bine definita si acea senzatie de monolit indestructibil pe care multe vinuri Davino mi-au lasat-o de-a lungul timpului.

La final, nu pot decat spera ca toate aceste schimbari la fata nu vor crea confuzie prea mare printre iubitorii vinului. Pentru ca la nivel calitativ se merge mereu si mai sus, si mai sus...

 

Scurta incursiune in trecut: Davino Sauvignon Blanc Edition Limitee 2012

In timp ce toata lumea alearga de zor sa dea gata albele din recolta 2014, eu dau inapoi si atac "dinozauri". Bine, or fi dinozauri in acceptiunea unora, care nu concep ca un vin alb sa fie consumat dupa ce a trecut cel mult 1 an peste el. Sincer, nu prea inteleg de ce, mai ales ca exista destule astfel de vinuri care ar castiga in complexitate odata cu trecerea timpului. Dar traim intr-un univers al vitezei, unde totul este pe repede-inainte, rabdarea fiind o virtute din ce in ce mai putin de gasit.

Dupa ce am incercat acest cunoscut SB autohton, ma pot felicita (inca o data) pentru faptul ca mi-am pastrat intacta virtutea de care pomeneam. Cu ceva timp in urma, imi exprimam lehamitea vis-a-vis de Sauvignon, considerand ca a devenit un soi lipsit de surprize, din care pare aproape imposibil sa nu scoti macar un vin decent. Oricum, sa fie clar pana la capat, m-am plictisit de exemplarele tinere si zglobii. Cand vine vorba de vinuri mature insa, perceptia se schimba usor, pentru ca si vinul trece printr-o schimbare.

Aflat in al treilea an de viata, acest SB Davino este o cu totul alta bestie, fata de cum il stiam la prima tinerete. Si-a mai pastrat putin din profilul aromatic al tineretii, mai ales prin aluziile de soc si agrise. Dar cam aici se opreste numitorul comun cu ce este considerat tipic la un SB. Intensitatea este la cote inalte dar mult mai bine controlata. Au aparut note florale, mierea de salcam, fructele uscate si usoare adieri de condimente asiatice, gen ghimbir. La nivel gustativ, intreg ansamblul afiseaza un nivel optim de integrare, efervescenta copilariei s-a estompat, lasand loc unei impresii de eleganta retinuta. Aciditatea este inca pe metereze, oferind prospetimea mult asteptata pe finalul intens si lung. De altfel, persistenta din final este surprinzator de expresiva. Da, de cele mai multe ori, lungimea finalului este principalul factor care face diferenta intre un vin mediocru si unul cu adevarat bun. Dupa ce tragem linie, totul se rezuma la mici detalii de acest gen.

Chateau Macay 2010 Cotes de Bourg (Franta)

Deoarece ultimele selectii din Lidl nu mi s-au parut cine stie ce, m-am gandit sa atac micul stoc personal de Bordeaux low cost, achizitionat in timp din magazinul cu pricina. In acest moment, selectia se rezuma doar la vinuri din recolta 2010, considerata una excelenta. Si pe buna dreptate, deoarece totul a decurs perfect pentru bordelezi in acel an, fie ca vorbim de malul stang sau de cel drept.

Daca in acest moment exista o recolta pe care sa v-o recomand fara nici o urma de ezitare, 2010 este prima pe lista. Pe la francezi exista o vorba: daca nu esti in stare sa faci vin bun intr-un an in care natura iti ofera totul pe tava, nu esti vrednic de meseria pe care o practici. Cam asa este. Cu toate ca, inca mai exista vinificatori care pica in pacatul exagerarii inutile, chiar si cand natura este mai mult decat generoasa cu ei. Acesta este efectul Lumii Noi asupra celor din Bordeaux. Incepand cu 1982, stilul s-a schimbat destul de radical si aici. Totusi, ma bucur ca inca mai exista destui producatori care au reusit sa mentina stilul clasic si consacrat al regiunii. Raman la parerea ca cei mai multi care se aventureaza in lumea vinurilor de Bordeaux, o fac mai mult sa dea bine la imaginea personala. Nefiind familiarizati cu filozofia de a face vin a celor din zona, primul impuls este sa judece gresit rezultatul. Da, ca oriunde de altfel, exista multe vinuri proaste (cu toate ca de 15-20 de ani incoace, sunt din ce in ce mai putine). Dar, chiar si atunci cand ataci ligile superioare, tot nu prea intelegi cu ce se mananca vinul de Bordeaux. Inca nu intelegi ca Bordeaux ramane una dintre zonele in care variatia de la an la an a recoltei influenteaza puternic produsul final. Ca este necesar sa te documentezi temeinic inainte de a face selectia. Ca trebuie sa intelegi notiunea de terroir pentru fiecare zona in parte. Ca raurile alea doua de traverseaza regiunea sunt esentiale in definirea acestui terroir. Ca ai face bine sa fii inarmat cu rabdare pentru vinurile aflate la varful piramidei de clasificare. Ca exista diferente majore intre un Bdx tanar si unul matur. Daca nu ai incercat ambele variante, nu ai cum sa intelegi de ce Bdx si-a castigat faima si aura de legenda de care se bucura acum. Ca aproape fiecare vin produs aici are o istorie lunga in spate, marcata de suisuri si coborasuri, de povesti si legende. Ca vinul clasic de Bdx nu inseamna doar fruct si un profil aromatic fistichiu; conteaza textura, supletea, prospetimea, structura, cateodata austeritatea si factorul "comestibil". Toate acestea formeaza un ansamblu care nu poate functiona fara ca elementele mai sus amintite sa conlucreze armonios.

Bineinteles, la varf, preturile sunt prohibitive. Dar, slava zeilor, exista inca un ocean de vinuri bune care se pot gasi la preturi cat se poate de normale. Cum este si cazul acestui mic si ilustru necunoscut chateau, Macay pe numele sau. Provine din Cotes de Bourg, o zona aflata in plina ascensiune si unde Merlot este soiul dominant. Vinurile produse in Bourg sunt recunoscute pentru structura lor ferma, fiind mai greu de digerat in tinerete. Totusi, un an ca 2010 iti poate oferi sansa de a te bucura de vinuri ceva mai abordabile in tinerete. Macay este un bun exemplu in acest sens. Cu toate ca se afla inca intr-un stadu primar de evolutie, poate fi consumat cu placere inca de pe acum. Olfactiv, arunca sageti de fructe bine coapte, prune, visine, coacaze si mure. Apare si un strop de austeritate combinata cu note mineral-pamantoase, plus aluzii de lemn dulce. La nivel gustativ, se remarca in primul rand prin textura eleganta, supla si o puritate nealterata a fructului. Nu este complex din punct de vedere aromatic dar detine echilibrul si prospetimea specifice unui Bdx clasic. Iar pentru mine, astea sunt de ajuns la un nivel inferior de pret, nu pot cere mai mult de atat. Finalul este unul structurat, condimentat, cu taninuri coapte dar ferme si o persistenta surprinzatoare in post-gust.

Daca mai tin minte bine, a costat in jur de 25 lei (Lidl). Si am primit destul vin la acesti bani. In plus, cred ca va atinge apogeul abia in urmatorii 5 ani, deci nu v-as recomanda sa va grabiti sa-l consumati.

Minima Moralia Recunostinta 2008 - Domeniul Cororanei Segarcea

Tot incercand sa trec peste acest moment de lehamite care vad ca se tot prelungeste, mi-am stors memoria in cautarea unui vin demn de prezenta in paginile acestui mirobolant blog. Si atunci mi-am amintit de o degustare organizata de Radu Rizea in Galati. Printre vinurile prezentate, s-a strecurat si acest Cabernet Sauvignon din gama Minima Moralia.

Lasat la decantat cel putin 2 ore, vinul in cauza tot nu mi s-a parut dispus la a fi din cale-afara de darnic. Destul de inchis in carapace, cu accente "intunecate" de fructe rosii si negre, aluzii vegetale, pudra de cacao si lemn bine integrat. Gustativ, are un profil clasic, structura fiind cea care domina in acest moment, Fructul bine copt este dublat de o aciditate pe masura si de un val de taninuri ferme si neiertatoare. Final lung, usor uscat dar si savuros in acelasi timp, cu sageti usor condimentate.

Intrebarea care se naste in creierul meu este urmatoarea: va reusi fructul sa faca fata structurii in urmatorii ani? Toate elementele sunt acolo, depinde in mare parte de capacitatea vinului de a le integra intr-un ansamblu cat mai armonios. Cel putin, asta a fost impresia lasata de sticla care mi-a trecut prin fata. Ce mi-a placut in mod special este ca vinul nu pica in pacatul Cab-urilor moderne, supracoapte si gemoase. Are un profil old school si necesita rabdare. Sa vedem ce va decide timpul imperturbabil...

@foto credit: www.provin.ro

Efectul unei recolte excelente: Chateau Meyney 1982 Fronsac

Iata ca, in sfarsit, am avut si eu ocazia de a incerca un Bordeaux din mult-trambitata recolta 1982. Pentru cei care nu cunosc prea multe amanunte despre ceea ce a insemnat 1982, va spun doar atat: este anul care l-a facut celebru pe Robert Parker. Acest moment reprezinta, de fapt, inceputul dominatiei Parker in lumea vinului si, mai ales, in Bordeaux. 1982 a fost un an foarte "copt", care a dat vinuri cu tone de fruct, luxuriante si cu niveluri de aciditate ceva mai scazute. La acea vreme, Parker a fost cam singurul care a prezis un mare viitor pentru vinurile respective. Contrar parerilor celorlalti, care au privit cu scepticism mariajul dintre elementele mentionate mai sus. Ei bine, se pare ca timpul i-a dat dreptate lui Parker, cu toate ca nu putem generaliza o astfel de afirmatie. In mare parte, multe vinuri inca rezista cu succes testului impus de timp dar sunt si destule care l-au picat deja. Ca de obicei, totul se rezuma la selectie si la noroc. Ecuatia vinurilor mature/vechi nu poate fi rezolvata fara aceste doua elemente.

Din start, trebuie sa spun ca acest umil Fronsac mi-a picat in mana mai mult din curiozitatea vis-a-vis de an. In plus, astrele s-au asezat in asa fel incat am prins si un pret bun la o licitatie pe eBay: in jur de 15 Euro. Asadar, nu aveam asteptari din cale-afara de ridicate, mai ales ca vorbim aici de un producator complet necunoscut. In schimb, Fronsac nu este chiar un nume necunoscut in Bordeaux. Se prea poate sa nu spuna multe unora dintre voi dar, in trecut, aceasta regiune s-a bucurat de un renume fantastic. Acum, St. Emilion si Pomerol domina cu autoritate regiunea malului drept. Lucrurile nu au stat deloc asa in trecut, mai exact in secolul 18. Pe atunci, zonele de care tocmai am amintit erau complet necunoscute. Fronsac facea legea si era extrem de favorizata de curtea franceza. Astfel ca si vinurile de aici s-au bucurat de o reputatie importanta. Dar, cum se intampla de multe ori in istorie, din varii motive, Fronsac a decazut usor-usor, pana la a deveni doar o umbra a ceea ce a fost odata. Abia in timpurile noastre, acest petec de pamant privilegiat a inceput sa-si recastige cu succes gloria de altadata. Pentru vanatorii de chilipiruri, Fronsac si Canon-Fronsac sunt doua nume care ascund foarte multe comori.

Cum a fost vinul? Ei bine, mereu am considerat ca este de preferat sa-ti pastrezi entuziasmul la un nivel cat mai scazut. Pe de o parte, daca vinul este dezamagitor, nu simti ca ai pierdut mare lucru si infrangerea nu are efecte devastatoare. Pe de alta parte, daca nimeresti ceva peste asteptari, cu atat mai mare victoria. Chateau Meyney s-a nimerit a fi in a doua categorie. Vinul in sine nu este o mare opera de arta, nici nu s-a intentionat a fi vreodata. Nu da pe afara de complexitate, nu auzi ingerii cantand la harpa. Nici nu avea cum sa fie asa. Totusi, am intalnit un vin cu farmec, cu o textura extrem de matasoasa, cu o suculenta si prospetime fantastice pentru cei 33 de ani ai sai si, mai ales, pentru umilul sau rang. Primul indiciu al unui exemplar sanatos a venit odata cu aspectul vizual. In afara unei borduri cu tente portocalii, nu am observat un alt semn al unei maturitati avansate. "Miezul" a prezentat un rubiniu superb, tipic bordelez, limpede si stralucitor. Olfactiv, tiparul clasic: fructe rosii mature, aluzii de frunze si flori uscate, note pamantoase si, mai tarziu, de mobila veche. Gutativ, am avut parte de un vin cat se poate de viu, cu aciditate sustinuta si cu taninuri coapte, inca prezente la datorie. Final mediu, suculent, curat, cu note de cirese proaspete si condimente uscate.

Acest banal Fronsac se inscrie pe banda intai a declinului, dar o face intr-un stil cat se poate de placut. Relatia dintre un producator necunscut si un an excelent a nascut o progenitura care da de pamant cu preconceptiile multora dintre noi. Da, imi place riscul in lumea vinului. Cele mai interesante experiente personale au venit in urma asumarii unor astfel de riscuri. Si voi continua mereu pe aceasta linie, in detrimentul unui sentiment iluzoriu de siguranta si de care, sincer, m-am cam plictisit enorm.

Intoarcerea in forta a unui favorit personal: Terra Romana Milenium 2012 rosu (SERVE)

Nu tin minte daca am mai precizat acest amanunt in trecut dar, in tineretile mele, au existat 2 vinuri care au avut un impact major asupra "carierei" mele de pasionat: Sauvignon Blanc Vinul Cavalerului si Milenium rosu, ambele din recolta 2000. Pentru cei care nu au prins acele vremuri, mentionez ca Milenium a aparut in trecut sub sigla Vinul Cavalerului. Ulterior, a fost mutat pe gama Terra Romana, unde isi continua cu brio constanta in calitate, de care a dat dovada din 1998 incoace.

Inapoi in prezent si iata ca varianta 2012 se intoarce in forta pentru a-mi intari convingerile formate de-a lungul anilor. Acesta este un vin care vine la pachet cu un mare grad de placere atunci cand il bei. Este un aspect pe care, din cate am experimentat in ultima vreme, multi producatori autohtoni au cam uitat sa il includa in produsul final. In continuare, beau foarte putine vinuri romanesti care sa-mi ofere placere cu adevarat. Sunt bune si unele chiar foarte bune, bine lucrate din punct de vedere tehnic, dar celor mai multe le lipseste farmecul. Iar, pentru mine cel putin, acesta este un element definitoriu. Mai ales daca ai de gand sa si bei vinul respectiv, nu doar sa-l plimbi prin gura si sa-l scuipi.

Intensitate olfactiva controlata, cu mult fruct rosu bine copt, prune proaspete si subtile note condimentate. Suculent, rotund, suplu, echilibrat si chiar elegant pe alocuri; vinul nu devine obositor nici o clipa, ba din contra: te face sa te gandesti rapid la urmatorul pahar. Aciditate foarte buna, taninuri moi si suple, final mediu, plin de suculenta si prospetime. Alcool foarte bine integrat si neintruziv (14%).

In concluzie, un vin fix pe gusturile mele. Aluzia la vinurile frantuzesti, de pe contra-eticheta, nu mi se par simple metode de marketing. Daca am fi avut Petit Verdot in locul Fetestii Negre, cred ca ar fi semanat izbitor de mult cu un Medoc. Da, chiar are ceva din textura supla si prospetimea unui Bordeaux bine facut. Ofera tone de placere inca de pe acum, dar cred ca nu i-ar strica si cativa ani de prizonierat la sticla. Din punctul meu de vedere, un vin aproape imbatabil in categoria sa de pret.

Albele Davino, seria 2014

Imi poate oferi cineva o solutie pentru a iesi din plictisul si care ma incearca in ultima vreme? Mai ales cand vine vorba de scris pe acest blog? Inca nu imi dau seama daca vremea este principalul vinovat sau daca, pur si simplu, este doar propriul sictir existential, integrat in universul vinului de la noi.

Ma rog, trecand peste toate astea, m-am gandit totusi sa-mi exprim impresiile generale despre noua serie de albe de la Unicom, sau Davino, sau cum doriti sa-i mai botezati. Nu voi lua fiecare vin in parte si-l voi diseca in diversi descriptori. Intre noi fie vorba, mi s-a cam acrit si de aspectul asta. Sa recunoastem, 99% din vinurile care ne trec prin fata, au ajuns sa aiba un profil asemanator, foarte putine aducand cu sine ceva original si care sa te determine sa exclami: Evrika! Dar asta-i alta discutie, dam ignore si mergem mai departe.

In 2014, cei de la Davino ne prezinta o serie de albe extrem de consistenta in calitate. Ca de obicei, as putea spune. Totusi, aceasta consistenta mi se pare ceva mai compacta acum, diferentele intre game facandu-se nu la nivelul profilului aromatic, ci mai degraba la nivel "microscopic", de textura si expresivitate. Faurar este un mic monstru la banii lui. Are intensitate, concentratie si este un vin extrem de solid pentru nivelul sau de pret. Da, se exprima ceva mai rustic si are un mic defazaj la nivel gustativ dar, din propriile experiente trecute, pot banui o integrare mai buna in viitor. Iacob se prezinta cu un plus de rafinament si o integrare mai reusita in acest stadiu al vietii sale. Are o precizie mai mare si mai mult sarm. Domaine Ceptura Blanc creste nivelul rafinamentului si al precizie, dupa cum era de asteptat. Cred ca este cel mai bun DCB tanar pe care l-am incercat pana acum. Are si un strop de eleganta, plus o subtilitate aromatica prin care se poate plasa pe o treapta superioara de calitate. In viziunea mea, bineinteles. Si, la final, un magnific Revelatio, cel mai complex si abordabil de pana acum. Retineti, va rog, este tot o parere personala. Foarte expresiv, compact, intens dar si subtil in acelasi timp, concentrat dar si rafinat, extrem de bine echilibrat si cu un final persistent, a carui lungime mi-a amintit de Rezerva 2011. De fapt, are destule similitudini cu Rezerva, daca stau sa ma gandesc mai bine. Avem un vin complet, cu destul potential in fata, mai ales pentru cei inzestrati cu rabdare.

In concluzie, o noua serie Davino, ceva schimbari la nivelul metodelor de productie, dar aceeasi constanta de invidiat. Aici sunt extrem de greu de batut, indiferent de afinitatile fiecaruia, vis-a-vis de un producator sau altul.

The star

Un rose atipic: Minima Moralia Speranta 2011

In timp ce toti se grabesc sa dea gata rose-uri cat mai proaspete, in speta cele din din 2014, eu am ramas blocat undeva in spatele axei timpului. Ma cunoasteti, ce naiba; imi place riscul in acest domeniu si nu ma dau in laturi de la a testa tot felul de ciudatenii si relicve, demult uitate de publicul consumator.

Asa se face ca, in urma cu circa 2 saptamani, Big Radu (aka Radu Rizea), brand manager la Domeniul Coroanei Segarcea, a aterizat in urbea traversata de Dunare. Evident, in interes de serviciu, mai exact o degustare cu o serie de vinuri mai vechi si mai noi ale mai sus numitului producator. Despre ce am degustat atunci, intr-o alta postare. Momentan, am sa ma opresc asupra acestui Rose din gama super-premium, Minima Moralia (ce termen drag pietei noastre de profil). Cu aceasta ocazie, ii multumesc inca o data lui Radu pentru sansa oferita.

Cum sunt ros de curiozitate in astfel de cazuri, nu am stat prea mult pe ganduri si am dat cep sticlei cu pricina, in 2 timpi si 3 miscari. Si am avut parte de o experienta foarte interesanta. Incepand cu o culoare care aminteste de cupru, continuand cu profilul aromatic si terminand cu textura, pot spune ca am avut parte de un rose atipic. Nu numai pentru ceea ce se produce la noi, ci si pe la altii prin lume. Nasul vine cu un mix de note florale, condimente, fructe uscate, petale uscate de trandafir si caramel. Dupa o vreme, pot sa jur ca am simtit si o adiere de...bitum. Gustativ, vinul este corpolent dar, in acelasi timp, afiseaza o rotunjime si o eleganta desavarsite. Aciditatea, inca bine infipta, vine sa completeze un tablou extrem de bine inchegat si coerent. Finalul lung si tonic este dominat de coaja de grapefruit si, din nou, fructe uscate.

Iata un rose care se tine foarte bine, in al patrulea sau an de viata. Si nu doar atat, ba chiar demonstreaza ca are puterea de a evolua si de a castiga in complexitate. Nu prea pot spune asta despre multe rose-uri autohtone. Pretul este mare si, in continuare, consider ca se cere prea mult. Dar, in contextul general al pietei de la noi si al palierului de calitate, se afla in parametrii acceptati. Ca de obicei, la final, totul se rezuma la decizia fiecaruia de a da sau nu banii ceruti pe asa ceva. Si nu, nu am devenit peste noapte un fan al rose-urilor. Dar, extrem de rar, mai apare cate unul care sa-mi provoace admiratie. Speranta inca mai exista...

Chateau du Trignon 2011 Cotes-du-Rhone

Am tot spus-o si o repet: in acest moment, nu cred ca exista o regiune din Franta care sa bata Cotes-du-Rhone, la capitolul pret-calitate. Orice ar insemna asta pentru fiecare dintre noi. Selectia de vinuri bune produse aici si pe care le poti gasi pana in 10 Euro, este impresionanta. Am incercat destule pana acum si inca nu am dat de vreunul care sa ma dezamageasca. Iar in categoria 10-15 Euro, tot un vin din aceasta regiune detine inca suprematia in topul preferintelor personale: La Pialade, produs de legendarul Rayas.

Chateau de Trignon face parte din portofoliul familiei Quiot si este obtinut de pe o suprafata de circa 20 ha, impartite in 3 tipuri distincte de terroir. Este importat la noi de Cramele Recas si v-as recomanda sa-l incercati macar o data. Avem de-a face cu un vin care marseaza pe fruct dar nu in acceptiunea moderna a termenului. Are un nivel mare de alcool - 14% - dar care este foarte bine ascuns si nu deranjeaza nici la temperaturi mai inalte. Nu devine greoi si agresiv nici o clipa. Are acel touch frantuzesc, in care fructul este echilibrat cum trebuie de o aciditate sustinuta si de o structura taninoasa fina. Are puritate, savoare, personalitate si tipicitate, prin notele sale de carne macra, afumatura si piper din belsug. Ofera o senzatie de placere si de prospetime atunci cand bei continutul sticlei intr-un timp record. Este acel tip de vin care, usor-usor, se pierde in marea de exemplare fortate, manipulate si artificiale, pe care le poti gasi in aceiasi bani. Cam astea ar fi principalele lui atribute.

Beaujolais, un experiment in "terroir"

In sfarsit, m-am hotarat sa va aduc la cunostinta cateva impresii si concluzii nascute in urma degustarii de Beaujolais, organizata de subsemnatul, cu mai mult de o luna in urma.

Probabil unii au ridicat putin din sprancene, atunci cand m-am decis asupra acestei zone complet necunoscute multora. Motivele deciziei le-am mai adus la cunostinta. Dar, mai mult ca orice, am dorit ca aceasta degustare sa fie un experiment in notiunea de terroir. Beaujolais, ca si Burgundia, este o regiune cu o diversitate fantastica in ceea ce priveste tipurile de sol care o populeaza. Aceasta diversitate nu se aplica doar intre cele 10 crus, dar chiar si in interiorul aceluiasi micro-climat.

Nu doresc sa insist asupra notelor de degustare pentru fiecare vin incercat cu ocazia respectiva. In schimb, am sa punctez cateva impresii legate de performanta vinurilor, intr-o viziune generala si unitara.

In primul rand, m-a frapat consistenta calitativa a vinurilor selectate. Intre exemplarele tinere, nu am intalnit diferente frapante de calitate, toate performand la nivel inalt pentru regiunea din care provin. Inclusiv un Beaujolais Blanc mai mult decat competent, aflat la baza piramidei de clasificare.

Apoi, vinurile s-au exprimat diferit, in functie de zona tip cru din care au provenit. Stilul de vinificatie a fost, in mare parte, unul unitar, dar fiecare lichid a venit la masa cu ceva propriu si personal. Unele au fost mai fructate, altele cu note "animale" si pamantoase; unele mai intense aromatic, altele mai retinute si mai sobre; unele mai deschise, altele mai compacte si structurate. Dar absolut toate au excelat la capitolul puritate si "baubilitate". A fost foarte reconfortant, pentru mine cel putin, sa am in fata o serie de vinuri pure, sincere, fara machiaje inutile si care se pot consuma cu o usurinta fantastica. Imi amintesc o replica a amicului Iulian Grigorescu si care, proaspat venit de la un concurs de vinuri, a scos in evidenta un mare adevar: daca ai nimeri astfel de vinuri intr-un concurs, nu ti-ai mai pune probleme de oboseala prea mari la sfarsitul zilei. Intr-adevar, Beaujolais este un vin de conversatie si de voie buna, inca un motiv pentru care nu am dorit sa organizez ceva mai "elevat".

La final, cateva cuvinte si despre exemplarele mature din degustare. Cum era si normal, nu aveam asteptari exagerat de mari de la ele dar, totusi, doua dintre ele mi-au depasit prognozele. O a treia sticla, un Saint-Amour din 1983, a avut mari probleme cu dopul extrem de alunecos. De altfel, am si fost nevoiti sa-l impingem in sticla, deoarece nu s-a reusit extractia acestuia. Chiar si asa, la nivel gustativ, am putut sa simt ca bietul vin s-a bucurat de o structura si o concentratie a fructului peste medie. Da, inca mai erau semne de viata in el si sunt convins ca, in conditiile unui dop sanatos, vinul s-ar fi prezentat intr-o cu totul alta lumina. Din punctul meu de vedere, cel mai bine s-a prezentat Cote de Brouilly 1978, o sticla aflata intr-o stadiu impecabil inca dinainte de deschidere. Arome tipice pentru un vin vechi, un soi de mix intre un Pinot si un Tempranillo cu multi ani la bord. In ochii mei, un vin aflat intr-un declin cat se poate de reusit.

Am aruncat in lupta si o Babeasca Neagra La Sapata (2013), dar care nu s-a ridicat nici o clipa la nivelul variantei din 2012. Dan a completat seria cu un Riesling Schloss Lieser 1992, un Spatlese foarte competent pentru varsta sa. Sa nu uit si de vinurile casei de la 1000 de Chipuri; un Pinot surprinzator de tipic si bine construit si un Cabernet sanatos, intens si structurat cum se cuvine.

Nu-mi ramane decat sa multumesc inca o data participantilor, precum si sotiei pentru sprijinul neconditionat si pentru ca imi suporta obsesia; nu in ultimul rand, multumiri speciale lui Stefan de la 1000 de Chipuri, dar si lui Frederic, Mihai, Dan si Marian, Stiu ei foarte bine de ce.

Vin si circ

Nu stiu daca a sesizat cineva pana acum dar, de la o vreme incoace, am renuntat sa mai scriu articole in care sa ridic la fileu multiplele probleme care macina industria de vin autohtona. Cu tot ce implica ea: producatori, comercianti si alti compusi derivati. Am incercat sa ma limitez la a scrie doar despre diverse vinuri incercate, intr-un mod cat se poate de plictisitor. Pe de alta parte, ma incearca un teribil sentiment de sictir vis-a-vis de tot circul din industrie. Pentru ca asta a devenit, mai ales in ultima vreme: un circ monstruos, in care clovnii joaca un rol pivotal. In plus, toata "lupta" asta din cei aproape 6 ani de "bloggerit" a devenit una demna de personajul lui Cervantes si ale sale mori de vant.

Am tot auzit ca ar trebui ca noi, bloggerii, sa ne implicam mai mult in acest domeniu si sa jucam ceva mai dur in liga educationala. Dar, de fapt, noi suntem buni doar sa criticam de pe margine si sa ne dam cu parerea, in cel mai neavizat mod cu putinta. Educatie? Multi uita un element esential: pentru ca educatia sa reuseasca, trebuie sa beneficiezi si de "subiecti" care sa fie dispusi sa o accepte. Trebuie sa existe un material genetic pe masura, de care sa se lipeasca ceva. Rezultatele se vad, cu varf si indesat, in toate domeniile din tarisoara noastra draga. Multi au incercat sa faca educatie pe aici, dar au esuat lamentabil. Ma intreb, oare de ce? Toti dau vina pe cei care educa, dar aproape nimeni nu arata degetul si spre cei care ar trebui sa fie educati. Normal, e mai simplu asa. Este fix ca in fotbal sau in alte sporturi de echipa: cand echipa joaca prost, singurul vinovat este antrenorul. Capul lui Motoc vrem!

Dar sa ne intoarcem la durerile noastre de zi cu zi. In ultimele zile, am asistat la un nou atac (nimic nou, de fapt) asupra acestei infame tagme a bloggerilor de vin. Dupa un patron de restaurant, excelent pozitionat sub Grant, am trecut printr-un atac concertat din partea unor "confrati" (vezi cazul Lidl) si, iata, am sfarsit prin a fi luati in vizor de un oarecare comerciant de vin, posesor de pravalie in celebra piata Domenii. Din partea mea, cel putin, totul s-ar fi terminat foarte usor, cu un elegant block si report pe facebook. Dar, dupa ce am urmarit elucubrantele idei ale respectivului vanzator, mi-am zis ca, de aceasta data, propriul amuzament ar trebui sa invinga. Pentru ca, in acest caz, ideile sunt atat de lipsite de cea mai elementara logica, incat totul a devenit un interesant studiu de caz clinic. Este fascinant cum specia atacatorilor de bloggeri are chiar capacitatea de a suferi mutatii. Exact ca un virus. Mutatia respectiva se manifesta acum printr-un delir prelungit, cu accente orgasmice pe alocuri, si cu momente demne de sindromul personalitatii multiple. Daca nu ma credeti, aruncati un ochi aici.

Pe scurt, ideea de baza este urmatoarea: daca nu vinzi vin, nu te pricepi si nu ai dreptul sa scrii despre el. Nici macar sa postezi poze cu vinuri. Este clar? Mai este nevoie de lamuriri suplimentare? Cred ca am zis destul. Din pacate, cam asta este imaginea pe care industria de profil tine mortis sa o afiseze cu ostentatie. Si mai aveti pretentia ca eu sau altii sa sprijinim neconditionat acest surogat, care deja incepe sa arunce sageti inmiresmate de putreziciune? S-o faca altii, cei care au cu adevarat ceva de castigat din acest demers. Si, slava zeilor, sunt destui.

Textbook Sauvignon Blanc: Catleya Freamat alb 2014

In zilele noastre, sa bei un Sauvignon Blanc bun a devenit o obisnuinta. Sa gasesti insa un SB clasic, old school, fara exotisme de tot felul si intensitate de-ti ia nasul din loc, nu este o sarcina din cale-afara de usoara. Mai ales la noi, unde acest gen de vin pe steroizi castiga teren din ce in ce mai mult.

Astfel, atunci cand am incercat noul Freamat alb, semnat Catleya, am ramas oarecum surprins. Nu tu fruct al pasiunii, nu tu note ierboase peste limita suportabilitatii, nu tu intensitate extrema, nu tu acel gen de aciditate care tinde, de multe ori, sa dezechilibreze vinul pe final. In sticla cu pricina, am gasit un SB de intensitate medie, retinut, cu note dominante de soc, fructe albe coapte, adieri minerale si aluzii elegante de grapefruit. Corpolenta medie, foarte bine controlata, evolutie liniara, fara acea expansivitate care iti poate crea iluzia unei false complexitati. Aciditate medie, perfect integrata in finalul destul de lung, dominat de note citrice care provoaca salivatie. Nivel de alcool decent si mai rar intalnit (12%), care nu devine intruziv nici o clipa.

Un vin extrem de echilibrat, perfect pentru diverse asocieri gastronomice. Pe undeva, mi-a amintit de un Sancerre incercat cu ceva timp inainte. Cred ca are mai multe in comun cu Loara decat cu un Bordeaux, de exemplu. Rara avis in peisajul SB-urilor autohtone si un vin care a urcat cu repeziciune in topul preferintelor personale. Chapeau, Laurent Pfeffer!

Lectia de Chardonnay: Terre Precieuse 2012 vs. Terra Romana 2014

Norocul a facut ca, intr-un interval de timp destul de scurt, sa incerc doua Chard-uri autohtone de mare angajament. Unul este deja binecunoscutul Terra Romana, de la SERVE. Celalalt a fost o premiera pentru mine: Terre Precieuse, produs de Domeniile Franco-Romane. Cu toate ca titlul ar lasa de inteles ca urmeaza  sa compar cele 2 vinuri, nu voi face acest lucru. Motivele sunt destul de simple; sunt deja 2 ani intre ele, stiluri si viziuni diferite asupra soiului respectiv.

TR nu mai are nevoie de prezentari speciale, cred ca a devenit deja un clasic printre amatorii de Chardonnay. Si in 2014, reuseste sa-si pastreze alura eleganta, influenta subtila a lemnului si acel strop de rafinament, mai rar intalnit pe ale noastre plaiuri viticole. Cu toate ca este un vin proaspat lansat, m-a surprins placut senzatia de integrare si echilibru pe care o afiseaza deja. Are si destul potential in fata, deci v-as recomanda sa puneti si cateva sticle deoparte. Nu strica niciodata.

In ceea ce priveste TP, trebuie sa recunosc faptul ca am fost lasat intr-un mare offside de acest vin. Cu toate ca am urmarit activitatea producatorului inca de la inceputurile sale, niciodata nu mi-a trecut prin fata un Chardonnay produs aici. Multumita lui Berbecutio, in sfarsit ne-am intalnit. Stilul afisat de TP este complet diferit de TR: mult mai direct, mai concentrat, mai intens si mai "carnos". Extrem de bine inchegat, cu aciditate aflata inca la cote inalte, plus un final consistent si bine definit. M-a dus imediat cu gandul la Burgundia. Dar nu la exemplarele din Chablis ci, mai degraba, la cele produse prin Puligny Montrachet sau Meursault. Da, atat de bun este, cel putin in viziunea mea. Nu tin minte sa fi baut ceva asemanator de pe la noi. Chapeau!

In concluzie, am avut privilegiul de a incerca doua vinuri autohtone de top, reprezentative pentru soiul din care sunt produse. Si asta, chiar daca se afla la poluri opuse, ca mod de exprimare si constructie.

Primele dezamagiri de la Unicom/Davino: rose 2014

Din cate se pare, 2014 nu a fost un an din cale afara de favorabil rose-urilor autohtone. Dezamagirea de care pomeneam in titlu provine mai degraba din perspectiva producatorului, decat din cea a unui tip de vin pentru care nu am avut vreodata o afinitate speciala. Ce-i drept, onoarea producatorului a fost salvata de un Domaine Ceptura pe care l-am gasit la cateva mile distanta de gamele inferioare. Dar sa vedem ce si cum:

Faurar rose 2014
- ma incearca o senzatie stranie atunci cand dau de un rose care nu-mi place deloc; imi vine sa dau cu el de pamant mai abitir ca in cazul unui alb sau rosu. Ei bine, Faurar 2014 nu mi-a placut deloc; mi s-a parut un mix de alcool, zahar si note artificiale gen lac de unghii, acetona si alte cele. Nici gustativ nu reuseste sa-si revina in simtiri; atac initial dulceag, dupa care urmeaza un mare gol in mijloc, iar finalul este complet dezechilibrat de o aciditate exagerata si difuza. De post gust nici nu prea poate fi vorba. Un rose fara niciun orizont.

Iacob rose 2014
- in mod clar, lucrurile stau diferit aici. Fructul este mai bine definit, cu toate ca apare din nou acea nota artificiala de care aminteam in cazul Faurar. Vinul este mai bine legat gustativ, dar finalul este atins de prezenta alcool-ului. Evident, o lucrare mai buna dar, in acelasi timp, destul de mult sub 2013.

Domaine Ceptura Rose 2014
- nu cred ca, pana la recolta 2014, am intalnit o atat de mare diferenta calitativa intre gamele Unicom/Davino. DCR este cu cel putin 3 clase peste Iacob, daramite peste Faurar. In acest caz, fructul se exprima mult mai natural, aparand, in sfarsit, acea precizie atat de draga mie la vinurile Davino. Intregul ansamblu este light, rafinat si elegant. Si, cel mai important lucru pentru mine, acest rose este extrem de usor de baut. Daca pe 2013 l-am comparat cu un vin rosu in atitudine, cu a sa concentratie fantastica a fructului, 2014 este cel mai apropiat de ideea mea de rose: light, racoritor si degraba curgatoriu pe gat. Daca nu sunt singurul, probabil sunt printre putinii care considera ca varianta 2014 este mai reusita ca cea din 2013. Dar aici intervine doar schimbarea stilistica pe care o agreez mai mult la 2014. Asta e, mi-a placut mai mult in acest an, de gustibus.

La sfarsit, mai pot lua in calcul si un eventual soc de imbuteliere si faptul ca multe vinuri Davino se comporta mult mai bine dupa cel putin 2-3 luni de la aruncarea lor pe piata. Dar, cel putin in cazurile Faurar si Iacob, ceva imi spune ca nu este vorba de asa ceva. La Iacob as mai avea totusi ceva sperante, in viitorul apropiat.

Vinul Cavalerului Feteasca Alba 2014 - SERVE

Dupa o tura destul de dezamagitoare de rose-uri 2014, de la Davino (mai putin Domaine Ceptura), eram chiar curios cum se prezinta si albele prin Dealu Mare, din acelasi an. Sansa mi-a suras destul de rapid si m-am trezit in fata unei Fetesti Albe de la SERVE, gama Vinul Cavalerului.

Aceasta Feteasca, dupa ce am intors-o pe toate partile, mi-a starnit sentimente oarecum contradictorii. In primul rand, trebuie precizat ca nu mai avem de-a face cu un vin obtinut din vii vechi, ci de pe plantatii tinere. In al doilea rand, nu este nici pe de parte un vin prost facut sau defectuos in vreun fel, ba din contra. In cazul meu, este vorba doar de o directie stilistica ceva mai ciudata si pe care o consider usor fortata. Exemplarele din anii trecuti aveau o tipicitate mult mai pronuntata si o puritate mult mai bine definita. Varianta 2014 mi s-a parut un vin din vii tinere care incearca din rasputeri sa para unul din vii vechi. La prima vedere, este un demers de inteles: publicul are anumite asteptari si producatorul nu face decat sa vina in intampinarea acestora. Pe de alta parte, n-am putut sa nu simt caracterul usor fortat al acestui demers.

Nu doresc sa intru prea mult in amanunte privind paleta aromatica. Tipicitatea soiului este undeva in spatele unui zid de fructe exotice. Vinul are o corpolenta peste medie, cu mult fruct bine copt. Aciditatea este la un nivel mediu si, cu toate ca as fi dorit-o ceva mai sus, reuseste sa echilibreze vinul pe finalul citric si chiar cu usoare aluzii picante. Alcool-ul este destul de prezent si el dar nu deranjeaza foarte mult. Corpolenta si textura il sustin indeajuns de bine, cat sa nu-si ceara tributul.

In concluzie, o Feteasca Alba serioasa pentru banii care se cer pe ea. Poate chiar prea serioasa. Oricum, sub 30 lei, un best buy in categoria ei.

foto credit: http://incaunvin.blogspot.ro/

Noutati de la Purcari

Zilele trecute, am avut placuta surpriza de a primi 3 mostre de la Purcari, toate reprezentand vinuri proaspat lansate, recolta 2014: Rose, Pinot Grigio si Sauvignon Blanc. Multumesc si pe aceasta cale pentru oportunitate.

Rose de Purcari 2014
- un vin corect, fara defecte, doar ca stilul nu a fost deloc unul care sa se muleze pe gusturile mele. Arome intense de dulceata de capsune, bomboane si alte fructe rosii prezentate in aceeasi tenta dulceaga. Un atac destul de sustinut la nivel gustativ, vinul are greutate dar, din pacate, aciditatea nu mi s-a parut indeajuns de sustinuta, ceea ce confera ansamblului o senzatie siropoasa pe final. Aceasta senzatie este amplificata si de un rest de zahar generos, chiar daca, cel putin teoretic, vinul este sec. Cel mult OK pentru mine.

Pinot Grigio de Purcari 2014
- deja lucrurile au inceput sa stea mai bine odata cu iesirea la rampa a acestui Pinot Grigio. Chiar daca olfactiv nu am primit foarte multe in afara de banane si pepene galben (deh, drojdiile, bata-le vina), vinul mi-a lasat o senzatie de simplitate eficienta; arome directe de fruct bine copt, aciditate medie si neintruziva dar suficienta pentru a imprima o nota placuta de prospetime. Bun.

Sauvignon de Purcari 2014
- ei bine, testul a fost incheiat cu cel mai reusit vin al seriei, aflat la cel putin doua lungimi distanta de restul. Arome tipice, clare si surprinzator de precise, cu flori de soc in prim plan, grapefruit si aluzii de caisa usor necoapta. Gustativ, echilibrul este unul foarte reusit, fructul copt fiind completat de o aciditate bine infipta, iar finalul mediu aduce cu sine puternice impresii citrice, extrem de racoritoare. Foarte bine inchegat si, cu siguranta, va fi o mica afacere la banii lui. Foarte bun, mai ales pentru gama din care face parte.