Pentru mine diferenta este extrem de simplu de inteles: vinul oxidat este cel in care procesul oxigenarii devine un defect si il "ingroapa" in platitudine; vinul oxidativ reprezinta o filozofie si un stil de vinificare. In plus, notele oxidative lucreaza aici in avantajul sau. Ei bine, am observat cum unele vinuri realizate intentionat intr-un stil oxidativ sunt respinse imediat pe motiv ca sunt defecte. Ba mai mult, se pare ca si vinificatorii moderni nu pot percepe asa ceva altfel decat o greseala de vinificare. Cum este si normal, totul se reduce la gusturile personale ale fiecaruia. Dar sunt de parere ca, atunci cand nu intelegi ceva anume si nu-i cunosti filozofia din spatele conceperii sale, este mai indicat sa nu te arunci imediat in tot felul de comentarii gratuite si inutile. Ca nu-ti place vinul x sau y este de inteles, dar totul ar trebui sa se opreasca aici.
Cunoasteti deja obsesia mea pentru vinurile produse de R. Lopez de Heredia, nu este cazul sa mai insist asupra acestui aspect. Le iubesc si le inteleg pentru ca am ales asta, fiind pe deplin constient de ceea ce se intampla acolo. Cunosc filozofia din spatele lor si le-am judecat mereu in contextul acestei filozofii. Si pot spune ca, mai presus de tot ce este produs in acest colt de Rioja, am o mare afinitate pentru albele respectivului producator. Toate vinurile sunt realizate in stil oxidativ, dar mi se pare ca aceasta metoda se manifesta cel mai intens in cazurile Vina Tondonia Blanco si Vina Gravonia. Din punctul meu de vedere, sunt vinuri care detin caracteristici unice, cu o capacitate fenomenala de invechire si un nivel de complexitate greu de egalat.
Vina Gravonia 1996 este un vin paradoxal. Olfactiv, prezinta note oxidative clare: initial, mere batute, nuci arse si multa, multa ceara. Dupa o vreme, ies la iveala aluziile de fructe uscate si confiate, mierea si condimentele gen curry sau sofran. Insa vinul devine cu adevarat spectaculos la nivel gustativ, moment in care totul se duce in extrema cealalta. Nu-mi pot da nici acum seama care este secretul prospetimii sale, dupa aproape 19 ani de viata. Mai ales in cazul unui alb sec. Plin, corpolent, intens, resueste sa invaluie toata gura cu aromele sale; aciditatea este incredibila, fantastica, un mister greu de deslusit, mai ales dupa atat vreme. Repet, inca nu pot intelege cum un alb sec din 1996 are capacitatea de a-ti "pisca" limba intr-un asemenea mod. Este elementul surpriza, acel ceva pe care nu-l vezi venind. Finalul citric si usor migdalat este nesfarsit, dupa 1 minut am renuntat sa-l cronometrez.
Raman al naibii de curios cum pot explica specialistii moderni aceste "anomalii". Poate imi deschide si mie cineva ochii despre cum un vin "defect" poate fi atat de proaspat si perfect din punct de vedere al constructiei. Va rog, luminati-ma, sunt doar un biet muritor care bajbaie in intuneric...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu