Chateau Prieure de Blaignan 2011 (Medoc) vs. Chateau La Croix St. Andre 2012 (Lalande de Pomerol)

Scopul acestei postari nu este neaparat o comparatie directa intre cele doua vinuri. Pentru ca, desi provin din aceeasi regiune, zonele in care sunt obtinute difera substantial in materie de terroir si filosofie. Plus anii diferiti de recolta. Dar am dorit sa observ cum se comporta doua vinuri simple, umile si foarte putin cunoscute, din 2 recolte departe de a fi excelente. In timp ce Blaignan se bucura putin de statutul de cru bourgeois, St. Andre nu este clasificat de nici un fel. Pentru ca in Pomerol si imprejurimi nu exista o clasificare oficiala si, sincer, nici nu cred ca au mare nevoie de asta.

Trebuie mentionat ca Prieure de Blaignan este, de fapt, a doua eticheta produsa de Chateau Blaignan. Nu este chiar un second label in adevaratul sens al cuvantului pentru ca, din cate am inteles, Prieure ar fi o proprietate de sine statatoare, adiacenta fratelui mai mare (si el un cru bourgeois).

La Croix St. Andre este o mica proprietate aflata in Lalande de Pomerol, satelitul de inceredere al mult mai celebrului Pomerol. Este considerata unul dintre liderii din zona, fiind laudata chiar si de exigentul Clive Coates. Se pare ca diferenta aici este facuta de obsesia unei selectii extrem de riguroase a fructului care intra in asamblajul final. In plus, exista si parcele cu o varsta venerabila, unele ajungand la peste 100 de ani!

Ce am descoperit in cele doua sticle? In primul rand, recoltele mai putin grozave se simt in rezultatele finale. Da, nu exista nivelul de concentratie si adancime pe care il astepti intr-un an cu adevarat excelent. In schimb, in ambele cazuri, m-a frapat cat de bine sunt judecate vinurile in contextul fiecarui an. In urma cu 10 ani, sa zicem, era aproape de neinchipuit sa gasesti un vin ok la baza piramidei, mai ales intr-o recolta cu probleme. Ei bine, dupa cum am tot spus pe aici, lucrurile s-au schimbat destul de mult in Bordeaux. Exista destule riscuri in continuare, trebuie o atentie sporita la selectie, dar din ce in ce mai multe proprietati reusesc sa scoata vinuri cel putin corecte. Daca acest aspect este coordonat cu un pret bun, consumatorul este cel castigat in final.

Prieure are atributele unui Medoc clasic, cu aluzii pamantoase, chiar prafoase pe alocuri, dublate de note usor florale, de coacaze si de cirese negre. Corpolenta light spre medie, fara margini foarte aspre, structura bine infipta si un final scurt-mediu, cu nuante de fruct suculent si condimente uscate. Este un vin simplu dar bine construit, cu prospetime si cu o alura clasica zonei din care provine. Nu are notele verzi si nici amareala specifice anilor problematici.

La Croix St. Andre este mult mai direct olfactiv, cu impresii de pruna, visine si afine. Pare aproape modern la o prima impresie. Dupa o vreme, apar puternice note de afumatura si chiar carne maturata. Gustativ, am inteles de ce acest chateau este recunoscut pentru selectia riguroasa a fructului; destul de bogat, cu o textura catifelata si cu o rotunjime usor cremoasa in mijlocul surprinzator de consistent. Nu are mare adancime si este de inteles de ce. Dar are un nivel de puritate superior vinului din Medoc si un echilibru mult mai bine definit. In plus, finalul mi s-a parut mai lung, mai proaspat si mai expresiv. Sunt al naibii de curios cum arata acest vin intr-un an excelent. Si inca ceva: se exprima mult mai bine dupa cel putin 1 ora de la deschidere.

La final, ambele vinuri si-au aratat clar limitele dar, in contextul anilor de recolta, sunt foarte bine facute. Si da, mi-a placut mai mult La Croix St. Andre. Cu toate ca nu tipa Bordeaux prin toti porii, mi s-a parut a fi vinul mai bine inchegat, mai voluptos, mai expresiv textural si cu un nivel superior de concentratie a fructului. Ambele exemplare au costat 20 lei fiecare, nici nu mai amintesc numele locatiei din care au fost achizitionate. E foarte probabil sa provoc alergii instantanee.

Davino Purpura Valahica 2011

Nu stiu cate mai pot fi spuse despre aceasta Feteasca Neagra, pe care o consider etalon al soiului ce nu si-a gasit cu adevarat o identitate clara pana acum. In general vorbind, bineinteles. Nu, nu o consider etalon pentru ca este scumpa si se intampla sa fie realizata de Davino, ci pentru ca a dovedit o consistenta de invidiat din momentul aparitiei sale pe piata. Iar pentru mine, constanta in calitate si capacitatea de evolutie de la an la an sunt atributele principale ale unui producator cu staif.

Chiar daca varianta 2010 nu mi s-a parut cea mai reusita Purpura pe care am incercat-o, cea din 2011 vine sa umple micul gol din anul precedent. Olfactiv, totul este regulamentar si intens, cu puternice note de pruna, fructe rosii, condimente, putina afumatura si aluzii lemnoase bine integrate in peisaj. Totusi, lucrurile cele mai interesante se intampla la nivel gustativ. Nu aromatica este cea care impresioneaza, ci modul in care acest vin este construit. Debuteaza in forta, cu mult fruct concentrat invaluit de o densitate compacta, aproape lasciva in exprimare. Dar acum vine momentul in care totul se schimba si care arata iscusinta lui Bogdan Costachescu. In loc sa continue linia moderna si anosta a densitatii doar de dragul ei, Purpura noastra se indreapta spre final cu bagajul plin de prospetime si puritate a fructului. Isi mentine perfect corpolenta medie, suculenta, iar aciditatea excelenta este dublata de o structura taninoasa ceva mai bine infipta decat in cazul suratelor ei din trecut. Final lung, expresiv, cu fruct suculent si usoare note amarui care, in acest caz, reusesc sa aduca o dimensiune in plus ansamblului. Sa nu uit si de nivelul urias de alcool (14,9%), ascuns cu mare maiestrie.

Concluzie personala: cea mai completa, rafinata si structurata Purpura de care am avut parte pana acum. Sunt sanse mari sa devina si exemplarul cel mai longeviv din istoria acestei etichete.

Don Maximiano 2008 - Vina Errazuriz

Povestea relatiei dintre mine si acest super-chilian a fost una destul de incalcita. Initial, trebuia sa-mi dau cu parerea despre el pentru Unvinpezi. Din motive personale, nu am putut profita de privilegiul care mi-a fost oferit la acea vreme. Salvarea a venit din partea lui George, cel care a avut bunavointa de a-mi imbutelia, la propriu, o sticla de 375 ml din acest lichid. Mii de multumiri, batrane.

Am testat vinul la peste 48 ore de la deschidere, dar solutia gasita de George a facut ca acesta sa-si pastreze virtutile aproape intacte. Mai mult din instinct, propria memorie a incercat sa-l compare cu un alt mega-chilian incercat inainte, Don Melchor 2007. Cele doua vinuri au destule in comun, Cabernet Sauvignon-ul fiind majoritar. Maximiano s-a prezentat cu arome ceva mai intense si mai directe, nasul fiind atacat in valuri de note balsamice, afine, cirese negre, aluzii mentolate, vanilie si ceva espresso. Totusi, asa cum ii sade bine unui vin de liga superioara, intensitatea de care pomeneam este una bine controlata si polisata, astfel ca intervine in ecuatie si o impresie de eleganta si rafinament. Gustativ, dupa cum era de asteptat, atacul este unul concentrat, dens, aromele invaluindu-ti toate simturile. Tanini rafinati, aciditate perfect integrata in peisaj si un final mediu, dominat de senzatii de fruct dulce, bine copt si amprente exotice de mirodenii.

Totusi, la sfarsitul zilei, am preferat Don Melchor. Mi s-a parut un vin complet, mult mai bine continut in sine si mai fermecator. Maximiano a fost aproape la egalitate pana la linia de sosire, unde mi s-a parut ca are unele scapari. Trecerea din mijloc spre final mi s-a parut usor abrupta, iar lungimea post-gustului putea fi mai mare si mai expresiva. Dar acestea sunt detalii izvorate doar din incercarea mea de a supra-analiza toate aspectele in cauza. Per total, am avut un vin extrem de solid si bine facut, demn de liga campionilor chilieni.

Cameleon Red 2012 (?) - Lacerta

Aceasta noua gama lansata de Lacerta este, de fapt, una mai veche: cea intitulata Fine wine collection (Red, White, etc). Intre timp, s-a mai umblat la concept si acum avem Cameleon. Inainte de a trece la recenzia propriu-zisa a vinului, doresc sa multumesc producatorului pentru mostra trimisa spre judecata.

Intotdeauna m-am intrebat care este, de fapt, rostul unei descrieri detaliate a vinului. Disectia aromelor, termenii pomposi gen textura, structura sau mai stiu ce iese din jobenul "criticului" de vin. Pai sa fim seriosi, cei mai multi oameni beau vinul fara sa se gandeasca la toate astea. Pana la urma, cui ne adresam mai exact? Credeti ca omul care sta la o taverna, la un restaurant, se duce la o petrecere sau alte asemenea manifestari, incepe sa roteasca paharul de nebun si sa-l adulmece de 5 ori inainte de a-l plimba cu strasnicie prin gura? Dupa care exclama plin de satisfactie: 85 pct de la mine! Moment in care toti ceilalti nu-l vor adula si privi cu admiratie ci vor ridica din sprancene intr-un mod nu foarte flatant.

Cameleon Red (CS + Merlot) m-a facut sa-mi pun din nou toate aceste intrebari. Pentru ca este un vin care se comporta diferit in functie de cum il abordezi. Daca preferi sa-l bei direct, fara prea multe introduceri si fasoane pregatitoare, atunci te capeti cu un lichid foarte ok. In schimb, daca iti activezi spiritul analitic asupra "subiectului", vei descoperi destule probleme. Vinul este cameleonic de-a lungul a 24 ore dar nici o transformare a sa nu mi-a declansat cu adevarat un sentiment de placere. Principala mea problema este legata de stilul afisat, foarte asemanator cu cel de la Alira: extractie dusa la limita suportabilului, note grele si apasatoare, mai ales la nivel olfactiv, alcool (14,5%) care iese aproape tot timpul la inaintare, chiar si la temperaturi mai scazute. La acestea as mai adauga si un munte taninos cam verde si uscat, care omoara din fasa un final deja aflat pe o panta descendenta. Ce-i drept, dupa 24 ore, taninii se mai imblanzesc si lasa loc fructului sa joace pe teren dar acea senzatie "verde" tot a ramas pe final. La nivel olfactiv, mi s-a parut ca vinul se exprima cel mai bine imediat dupa deschidere, moment in care notele clasice de Cabernet ies la rampa. Dupa vreo 12 ore insa, totul s-a schimbat si a devenit un soi de magiun extrem de afumat, greoi si foarte intepator. Pe scurt, vinul schiopateaza la capitolele echilibru si prospetime. Nu voi intelege niciodata rostul acestui stil modern, in lipsa celor doua atribute esentiale pe care le-am amintit. Dar, dupa cum va spuneam, daca preferi sa-l bei direct, devine chiar mult mai placut decat ceea ce rezulta in urma unei analize amanuntite.

Cam asta este viziunea proprie si personala asupra cameleonului rosu. Altii s-ar putea sa-l vada altfel si sa nu fie deranjati defel de toate lipsurile pe care le-am descris mai sus. Daca nu prea mai e asa mare diversitate sau unicitate in lumea vinului. macar sa fie viziuni diferite in lumea celor care il beau :)