Un vin complet: Davino Domaine Ceptura Rouge 2011

DCR 2011 este unul dintre putinele vinuri romanesti care m-au impresionat cu adevarat in acest an. Pe scurt, mi s-a parut un vin complet, fara slabiciuni, extrem de abordabil inca de pe acum si cu mare potential in fata.

Olfactiv, am fost intampinat de un complex de arome care imbina fericit fructele rosii bine coapte, notele lemnoase foarte reusit integrate si impresiile vegetale subtile. Ca de obicei, toate sunt livrate cu o precizie impresionanta, marca Davino. Spectacolul vine insa la nivel gustativ, moment in care sunt de parere ca este necesara o atentie sporita la detalii. Atacul initial este liniar, elegant si catifelat, fara trucuri de tip expansiv, care sa creeze impresia unei false complexitati. Apoi urmeaza focul de artificii din mijlocul incredibil de consistent, unde se declanseaza, la propriu, o explozie de fruct pur, concentrat, suculent si delicios. Nu cred ca am mai intalnit pana acum un rosu autohton cu o asemenea explozie in mijloc. Aceasta consistenta fantastica se continua si pe finalul lung, superb definit. Aciditatea este la cote inalte, aducand prospetime si o senzatie intensa de salivatie. Taninurile sunt fine, coapte si deja foarte bine integrate in peisaj. O opera de arta in sine este si ascunderea excelenta a nivelului de alcool (14,7%). Nici macar la temperaturi mai inalte, acesta nu este de gasit.

Dupa circa 24 ore de la deschiderea sticlei, acest vin mi-a amintit de un Amarone, mai exact de Masi Mazzano. Un profil aromatic asemanator, cu fructe uscate si pruna proaspata, dar totul fiind invaluit intr-o roba matasoasa si eleganta. Si am mai realizat un experiment cu aceasta ocazie, lasand o anumita cantitate in pahar peste noapte. Ei bine, a doua zi am avut surpriza sa gasesc un lichid deloc "rasuflat", ba chiar cu o suculenta si o puritate a fructului demne de invidiat.

Pentru mine, DCR 2011 se apropie foarte mult de nivelul unui Flamboyant 2009, asta ca sa dau un exemplu tot de la Davino. L-as caracteriza ca fiind combinatia perfecta intre puterea si seriozitatea lui 2009 si eleganta, plus subtilitatea lui 2010, dar cu o concentratie si precizie superioare ambelor exemple abia amintite. De fapt, mi s-a creat impresia ca Davino isi ridica mingea la fileul DCR atat de sus, an dupa an, incat devine o provocare continua sa poata realiza o lucratura superioara la toate capitolele, in cazul Flamboyant.