Chateau Prieure de Blaignan 2011 (Medoc) vs. Chateau La Croix St. Andre 2012 (Lalande de Pomerol)

joi, 26 martie 2015

0 comentarii
Scopul acestei postari nu este neaparat o comparatie directa intre cele doua vinuri. Pentru ca, desi provin din aceeasi regiune, zonele in care sunt obtinute difera substantial in materie de terroir si filosofie. Plus anii diferiti de recolta. Dar am dorit sa observ cum se comporta doua vinuri simple, umile si foarte putin cunoscute, din 2 recolte departe de a fi excelente. In timp ce Blaignan se bucura putin de statutul de cru bourgeois, St. Andre nu este clasificat de nici un fel. Pentru ca in Pomerol si imprejurimi nu exista o clasificare oficiala si, sincer, nici nu cred ca au mare nevoie de asta.

Trebuie mentionat ca Prieure de Blaignan este, de fapt, a doua eticheta produsa de Chateau Blaignan. Nu este chiar un second label in adevaratul sens al cuvantului pentru ca, din cate am inteles, Prieure ar fi o proprietate de sine statatoare, adiacenta fratelui mai mare (si el un cru bourgeois).

La Croix St. Andre este o mica proprietate aflata in Lalande de Pomerol, satelitul de inceredere al mult mai celebrului Pomerol. Este considerata unul dintre liderii din zona, fiind laudata chiar si de exigentul Clive Coates. Se pare ca diferenta aici este facuta de obsesia unei selectii extrem de riguroase a fructului care intra in asamblajul final. In plus, exista si parcele cu o varsta venerabila, unele ajungand la peste 100 de ani!

Ce am descoperit in cele doua sticle? In primul rand, recoltele mai putin grozave se simt in rezultatele finale. Da, nu exista nivelul de concentratie si adancime pe care il astepti intr-un an cu adevarat excelent. In schimb, in ambele cazuri, m-a frapat cat de bine sunt judecate vinurile in contextul fiecarui an. In urma cu 10 ani, sa zicem, era aproape de neinchipuit sa gasesti un vin ok la baza piramidei, mai ales intr-o recolta cu probleme. Ei bine, dupa cum am tot spus pe aici, lucrurile s-au schimbat destul de mult in Bordeaux. Exista destule riscuri in continuare, trebuie o atentie sporita la selectie, dar din ce in ce mai multe proprietati reusesc sa scoata vinuri cel putin corecte. Daca acest aspect este coordonat cu un pret bun, consumatorul este cel castigat in final.

Prieure are atributele unui Medoc clasic, cu aluzii pamantoase, chiar prafoase pe alocuri, dublate de note usor florale, de coacaze si de cirese negre. Corpolenta light spre medie, fara margini foarte aspre, structura bine infipta si un final scurt-mediu, cu nuante de fruct suculent si condimente uscate. Este un vin simplu dar bine construit, cu prospetime si cu o alura clasica zonei din care provine. Nu are notele verzi si nici amareala specifice anilor problematici.

La Croix St. Andre este mult mai direct olfactiv, cu impresii de pruna, visine si afine. Pare aproape modern la o prima impresie. Dupa o vreme, apar puternice note de afumatura si chiar carne maturata. Gustativ, am inteles de ce acest chateau este recunoscut pentru selectia riguroasa a fructului; destul de bogat, cu o textura catifelata si cu o rotunjime usor cremoasa in mijlocul surprinzator de consistent. Nu are mare adancime si este de inteles de ce. Dar are un nivel de puritate superior vinului din Medoc si un echilibru mult mai bine definit. In plus, finalul mi s-a parut mai lung, mai proaspat si mai expresiv. Sunt al naibii de curios cum arata acest vin intr-un an excelent. Si inca ceva: se exprima mult mai bine dupa cel putin 1 ora de la deschidere.

La final, ambele vinuri si-au aratat clar limitele dar, in contextul anilor de recolta, sunt foarte bine facute. Si da, mi-a placut mai mult La Croix St. Andre. Cu toate ca nu tipa Bordeaux prin toti porii, mi s-a parut a fi vinul mai bine inchegat, mai voluptos, mai expresiv textural si cu un nivel superior de concentratie a fructului. Ambele exemplare au costat 20 lei fiecare, nici nu mai amintesc numele locatiei din care au fost achizitionate. E foarte probabil sa provoc alergii instantanee.


Davino Purpura Valahica 2011

vineri, 20 martie 2015

0 comentarii
Nu stiu cate mai pot fi spuse despre aceasta Feteasca Neagra, pe care o consider etalon al soiului ce nu si-a gasit cu adevarat o identitate clara pana acum. In general vorbind, bineinteles. Nu, nu o consider etalon pentru ca este scumpa si se intampla sa fie realizata de Davino, ci pentru ca a dovedit o consistenta de invidiat din momentul aparitiei sale pe piata. Iar pentru mine, constanta in calitate si capacitatea de evolutie de la an la an sunt atributele principale ale unui producator cu staif.

Chiar daca varianta 2010 nu mi s-a parut cea mai reusita Purpura pe care am incercat-o, cea din 2011 vine sa umple micul gol din anul precedent. Olfactiv, totul este regulamentar si intens, cu puternice note de pruna, fructe rosii, condimente, putina afumatura si aluzii lemnoase bine integrate in peisaj. Totusi, lucrurile cele mai interesante se intampla la nivel gustativ. Nu aromatica este cea care impresioneaza, ci modul in care acest vin este construit. Debuteaza in forta, cu mult fruct concentrat invaluit de o densitate compacta, aproape lasciva in exprimare. Dar acum vine momentul in care totul se schimba si care arata iscusinta lui Bogdan Costachescu. In loc sa continue linia moderna si anosta a densitatii doar de dragul ei, Purpura noastra se indreapta spre final cu bagajul plin de prospetime si puritate a fructului. Isi mentine perfect corpolenta medie, suculenta, iar aciditatea excelenta este dublata de o structura taninoasa ceva mai bine infipta decat in cazul suratelor ei din trecut. Final lung, expresiv, cu fruct suculent si usoare note amarui care, in acest caz, reusesc sa aduca o dimensiune in plus ansamblului. Sa nu uit si de nivelul urias de alcool (14,9%), ascuns cu mare maiestrie.

Concluzie personala: cea mai completa, rafinata si structurata Purpura de care am avut parte pana acum. Sunt sanse mari sa devina si exemplarul cel mai longeviv din istoria acestei etichete.




Don Maximiano 2008 - Vina Errazuriz

vineri, 13 martie 2015

0 comentarii
Povestea relatiei dintre mine si acest super-chilian a fost una destul de incalcita. Initial, trebuia sa-mi dau cu parerea despre el pentru Unvinpezi. Din motive personale, nu am putut profita de privilegiul care mi-a fost oferit la acea vreme. Salvarea a venit din partea lui George, cel care a avut bunavointa de a-mi imbutelia, la propriu, o sticla de 375 ml din acest lichid. Mii de multumiri, batrane.

Am testat vinul la peste 48 ore de la deschidere, dar solutia gasita de George a facut ca acesta sa-si pastreze virtutile aproape intacte. Mai mult din instinct, propria memorie a incercat sa-l compare cu un alt mega-chilian incercat inainte, Don Melchor 2007. Cele doua vinuri au destule in comun, Cabernet Sauvignon-ul fiind majoritar. Maximiano s-a prezentat cu arome ceva mai intense si mai directe, nasul fiind atacat in valuri de note balsamice, afine, cirese negre, aluzii mentolate, vanilie si ceva espresso. Totusi, asa cum ii sade bine unui vin de liga superioara, intensitatea de care pomeneam este una bine controlata si polisata, astfel ca intervine in ecuatie si o impresie de eleganta si rafinament. Gustativ, dupa cum era de asteptat, atacul este unul concentrat, dens, aromele invaluindu-ti toate simturile. Tanini rafinati, aciditate perfect integrata in peisaj si un final mediu, dominat de senzatii de fruct dulce, bine copt si amprente exotice de mirodenii.

Totusi, la sfarsitul zilei, am preferat Don Melchor. Mi s-a parut un vin complet, mult mai bine continut in sine si mai fermecator. Maximiano a fost aproape la egalitate pana la linia de sosire, unde mi s-a parut ca are unele scapari. Trecerea din mijloc spre final mi s-a parut usor abrupta, iar lungimea post-gustului putea fi mai mare si mai expresiva. Dar acestea sunt detalii izvorate doar din incercarea mea de a supra-analiza toate aspectele in cauza. Per total, am avut un vin extrem de solid si bine facut, demn de liga campionilor chilieni.


Cameleon Red 2012 (?) - Lacerta

miercuri, 11 martie 2015

0 comentarii
Aceasta noua gama lansata de Lacerta este, de fapt, una mai veche: cea intitulata Fine wine collection (Red, White, etc). Intre timp, s-a mai umblat la concept si acum avem Cameleon. Inainte de a trece la recenzia propriu-zisa a vinului, doresc sa multumesc producatorului pentru mostra trimisa spre judecata.

Intotdeauna m-am intrebat care este, de fapt, rostul unei descrieri detaliate a vinului. Disectia aromelor, termenii pomposi gen textura, structura sau mai stiu ce iese din jobenul "criticului" de vin. Pai sa fim seriosi, cei mai multi oameni beau vinul fara sa se gandeasca la toate astea. Pana la urma, cui ne adresam mai exact? Credeti ca omul care sta la o taverna, la un restaurant, se duce la o petrecere sau alte asemenea manifestari, incepe sa roteasca paharul de nebun si sa-l adulmece de 5 ori inainte de a-l plimba cu strasnicie prin gura? Dupa care exclama plin de satisfactie: 85 pct de la mine! Moment in care toti ceilalti nu-l vor adula si privi cu admiratie ci vor ridica din sprancene intr-un mod nu foarte flatant.

Cameleon Red (CS + Merlot) m-a facut sa-mi pun din nou toate aceste intrebari. Pentru ca este un vin care se comporta diferit in functie de cum il abordezi. Daca preferi sa-l bei direct, fara prea multe introduceri si fasoane pregatitoare, atunci te capeti cu un lichid foarte ok. In schimb, daca iti activezi spiritul analitic asupra "subiectului", vei descoperi destule probleme. Vinul este cameleonic de-a lungul a 24 ore dar nici o transformare a sa nu mi-a declansat cu adevarat un sentiment de placere. Principala mea problema este legata de stilul afisat, foarte asemanator cu cel de la Alira: extractie dusa la limita suportabilului, note grele si apasatoare, mai ales la nivel olfactiv, alcool (14,5%) care iese aproape tot timpul la inaintare, chiar si la temperaturi mai scazute. La acestea as mai adauga si un munte taninos cam verde si uscat, care omoara din fasa un final deja aflat pe o panta descendenta. Ce-i drept, dupa 24 ore, taninii se mai imblanzesc si lasa loc fructului sa joace pe teren dar acea senzatie "verde" tot a ramas pe final. La nivel olfactiv, mi s-a parut ca vinul se exprima cel mai bine imediat dupa deschidere, moment in care notele clasice de Cabernet ies la rampa. Dupa vreo 12 ore insa, totul s-a schimbat si a devenit un soi de magiun extrem de afumat, greoi si foarte intepator. Pe scurt, vinul schiopateaza la capitolele echilibru si prospetime. Nu voi intelege niciodata rostul acestui stil modern, in lipsa celor doua atribute esentiale pe care le-am amintit. Dar, dupa cum va spuneam, daca preferi sa-l bei direct, devine chiar mult mai placut decat ceea ce rezulta in urma unei analize amanuntite.

Cam asta este viziunea proprie si personala asupra cameleonului rosu. Altii s-ar putea sa-l vada altfel si sa nu fie deranjati defel de toate lipsurile pe care le-am descris mai sus. Daca nu prea mai e asa mare diversitate sau unicitate in lumea vinului. macar sa fie viziuni diferite in lumea celor care il beau :)


Moulin de Gassac Guilhem rouge 2013

vineri, 27 februarie 2015

0 comentarii
Despre vinurile lansate de Aime Guibert ar fi foarte multe de spus. Nu am nici timp, nici spatiu sa insir aici povestea celui mai cunoscut producator din Languedoc. Dar atunci cand Mas de Daumas Gassac, vinul port-drapel al cramei, este descris cu epitete gen "Lafite de Languedoc", am cam spus totul, nu-i asa?

Guilhem face parte din gama entry level, costa in jur de 5 euro si este un cupaj clasic pentru zona din care provine: Syrah, Grenache, Carignan si Mourvedre. Nu am gasit in sticla un vin complex, cu straturi peste straturi de arome si cu sex appeal. In schimb, Guilhem iti livreaza din plin ceea ce ar trebui sa-ti ofere orice vin decent la nivelul asta de pret: onestitate, un caracter direct, fara machiaje inutile si o rusticitate controlata, de care nu prea mai avem parte in lumea vinului modern. Precis la nivel olfactiv, cu note spicy, pamantoase si de fructe rosii si negre, plus o adiere de carne macra. Simplu si direct la nivel gustativ, liniar si nu expansiv in evolutie, fructul pur si nealterat fiind dublat cu succes de o austeritate placuta si "racoritoare". Aciditate medie, tanini frumos slefuiti si un final mediu, curat si destul de expresiv.

In concluzie, un vin bine gandit si executat, echilibrat si cu un aer de autenticitate care il scoate din anonimatul categoriei sale de pret. Daca sunteti fani ai vinurilor chiliene, argentiniene sau australiene de acelasi nivel, nu cred ca monsieur Guilhem v-ar starni vreo emotie. Este de ajuns sa cititi declaratia de pe eticheta si veti intelege de ce spun asta.




Era Parker a apus in Bordeaux

joi, 26 februarie 2015

0 comentarii
Iata o veste care, cu siguranta, va face ocolul internetului: Robert Parker Jr. nu va mai participa la degustarile en primeur din Bordeaux. Pentru mine cel putin, nu este nici o surpriza.

Cantecul de lebada al avocatului din Maryland si-a lansat primele triluri inca de acum cativa ani. Totul a inceput cand Parker a renuntat sa mai evalueze vinurile californiene. Era clar, chiar si pentru el, ca timpul nu iarta pe nimeni si ca toate povestile de acest gen au un sfarsit. In plus, cred ca si scandalurile din sanul publicatiei Wine Advocate, mai ales in ultimii ani, si-au pus o amprenta destul de puternica asupra unor decizii. Renuntarea la Bordeaux era doar o chestiune de timp, era inevitabila, nimeni nu este invincibil o vesnicie.

Vestea buna este ca, cel putin pe hartie, succesorul oficial si instaurat de insusi Parker este un personaj format dintr-un cu totul alt aluat: britanicul Neal Martin. Poate multora, acest nume nu le spune mai nimic. Dar, contrar asteptarilor, Martin este considerat deja un soi de somitate in universul Bordeaux (si un specialist al regiunii Pomerol). Probabil unii au auzit de el din momentul aterizarii sale in Wine Advocate, dar eu l-am urmarit cu foarte mare interes inca de pe vremea cand publica "misiva" independenta, numita Wine Journal. Am fost cucerit de stilul sau direct, nonconformist si plin de umor. Se pare ca si in Wine Advocate s-a bucurat de un statut special, aerul de independenta nefiind alterat foarte mult. Omul a continuat sa-si publice evaluarile, independent de cele ale lui Parker si, nu de putine ori, am observat diferente mari intre notele acordate de cei doi. Pentru mine, acesta a fost un semn de normalitate in interiorul Wine Advocate si ar trebui sa fie pentru orice publicatie de acest gen, care are la bord o armata de oameni: viziunile si gusturile sunt diferite sau, ma rog, ar trebui sa fie.

@foto credit: Tom Lewis, via wine-searcher.com

Daca Parker va renunta si la marea sa dragoste, Chateauneuf, inca nu se stie. Dar nu cred sa mai dureze mult pana vom afla si o astfel de veste. In acest moment, sunt extrem de curios cum va reactiona piata si, mai ales, cum vor primi vestea cei din Bordeaux. Daca Martin se va bucura vreodata de prestigiul lui Parker, este cu totul alta poveste. Amprenta lasata de Parker este mult prea puternica si va dainui destula vreme de acum incolo. Doar timpul va da un raspuns la aceasta problema. In schimb, mi-as dori ca preturile vinurilor din Bordeaux sa coboare macar putin din stratosfera. Cel mai influent critic dintre toti, care era asteptat cu atata infrigurare in aprilie, an de an, nu va mai fi acolo sa acorde cu nonsalanta rauri de note maxime. Neal este mult mai exigent si cred ca, macar pentru o vreme, consumatorii vor avea de castigat de pe urma acestei perioade de tranzitie.

Neal Martin, o alegere inspirata



Copyright © 2010 Vinul si Pasiunea | Layout by Atomic Website Templates | Distributed by: best minimal blogger theme free blog template html codes | best vpn galaxy s2 best vpn l2tp